<<< Toate categoriile

Aplicarea unei amenzi penale de 30 EUR, cu suspendare, pentru infracţiunea de ofensă adusă Preşedintelui Franţei, prin expunerea unei pancarte cu mesajul „casse toi pov’con!”, nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică - încălcarea art. 10 din Convenţie în cauza Eon c. Franţei


JurisClasor CEDO - Aprilie 2013, 25


Prin Hotărârea din 14 martie 2013 pronunţată în cauza Eon c. Franţei (cererea nr.26118/10), Curtea a constatat încălcarea art. 10 din Convenţie, întrucât măsura constând în aplicarea de către instanţele naţionale a unei amenzi penale în cuantum de 30 EUR, cu suspendare, pentru săvârşirea infracţiunii de ofensă adusă Preşedintelui Republicii, prin expunerea de reclamant pe o pancartă a unui mesaj insultător, folosit anterior de însuşi Preşedintele Franței, nu a respectat exigenţa de proporţionalitate, dat fiind contextul politico-satiric în care s-a exprimat reclamantul.

Hotărârea Curţii, dincolo de pitorescul circumstanţelor cauzei şi dezbaterile  interne şi internaţionale create în jurul său (vezi comentariul cu notele de subsol), aduce spre analiză aspecte sensibile, de natură tehnică, privitoare la:

1. problema admisibilităţii unei cereri din perspectiva criteriului necesităţii examinării pe fond a acesteia, potrivit art. 35 par. 3 lit. b) din Convenţie;

2. limitele libertăţii de exprimare in raporturile cu politicienii şi modalităţi specifice de manifestare;

3. necesitatea protejării reputaţiei, onoarei şi demnităţii şefului statului prin mijloace de natură penală;

4. natura şi întinderea satisfacţiei echitabile;

 

I. Prezentarea hotărârii

1. Circumstanţele cauzei

La  28 august 2008, în timpul vizitei Preşedintelui Franţei în Laval, la un moment dat, când coloana prezidenţială se apropia iminent, reclamantul a expus o pancartă pe care era inscripţionată fraza ”casse toi pov’con” (în traducere eufemistică „get lost, you sad prick” sau „dispari, nenorocitule”), expresie pe care însuşi preşedintele o folosise în data de 28 februarie 2008 la Salonul Agriculturii, ca reacţie la refuzul unui fermier de a-i strânge mâna.

Reclamantul a fost imediat reţinut şi condus la sediul poliţiei, procurorul dispunând începerea urmăririi penale faţa de aceasta pentru infracţiunea de ofensă la adresa Preşedintelui Republicii, prevăzută şi sancţionată de art.26 din Legea din 29 iulie 1881 iar, ulterior, prin hotărârea Tribunalului de Mare Instanţă din Laval din 6 noiembrie 2008, reclamantul a fost găsit vinovat de săvârşirea infracţiunii de ofensă a Preşedintelui Republicii şi condamnat la o amendă penală în cuantum de 30 EUR, cu suspendare.

Prin decizia din 24 martie 2009, Curtea de Apel din Angers a respins apelurile formulate de reclamant şi procuror, menţinând dispoziţiile atacate, cu argumentul că faptele au fost corect stabilite de prima instanţă iar, cu privire la elementul intenţional, reclamantul nu a acţionat cu bună-credinţă, atâta vreme cât expresia folosită de acesta, chiar devenită notorie după utilizarea ei de către Preşedinte în februarie 2008, nu era   una de limbaj curent, obişnuit şi nici lipsită de caracter ofensator.

Totodată, Curtea de Apel a constatat că sancţiunea a fost corect individualizată, dat fiind faptul că, prin cuantumul ei modic (amendă penală de 30 EUR) şi modalitatea de executare (cu suspendare), are valoarea unui simplu avertisment, cu atât mai mult cu cât reclamantul, un mai vechi activist, implicat în politică, nu a manifestat intenţia de a-şi cere scuze pentru actele sale iar din cazierul judiciar al acestuia rezulta că anterior mai fusese condamnat pentru distrugerea intenţionată a unei culturi care conţinea organisme modificate genetic.

La 27 octombrie 2009, după ce anterior reclamantului i se respinsese cererea de asistenţă juridică din oficiu, cu argumentul că nu existau motive serioase şi temeinice de recurs, Curtea de Casaţie a respins recursul reclamantului, ca inadmisibil.

2. Dreptul intern şi practica judiciară aplicabile

Infracţiunea de ofensă adusă Preşedintelui este prevăzută de articolul 26 din Legea din 29 iulie 1881 privitoare la libertatea presei, care prevede: "Ofensa adusă Preşedintelui Republicii, printr-unul din mijloacele prevăzute la art. 23, se pedepseşte cu o amendă de 45.000 EUR. Pedeapsa prevăzută în alineatul precedent se aplică şi ofensei aduse persoanei care exercită toate sau o parte din prerogativele Preşedintelui Republicii”

Iar art. 23 statuează că: “Vor fi pedepsiţi în calitate de complici la o acţiune calificată drept crimă sau delict, acei care, fie prin discursuri, scandări sau ameninţări pronunţate în locuri sau adunări publice, fie prin scris, tipărituri, desene, gravuri, picturi, embleme, imagini sau orice alt suport al scrisului, vorbirii sau imaginii, vândute sau distribuite sau puse în vânzare sau expuse în locuri sau în adunări publice, fie prin panouri sau afişe expuse vederii publice, fie prin orice alt mijloc de comunicare audiovizuală, au provocat direct autorul sau autorii să comită acţiunea numită, dacă provocarea a fost urmată de efect”.

Asemănător infracţiunii de ofensă adusă sefului statului (art. 26), sancţiunile prevăzute la art.30 și 31 din Legea din 1881, care se referă la atacuri asupra onoarei şi reputaţiei autorităţilor publice (organisme guvernamentale şi autorităţi publice), precum  și asupra persoanelor învestite cu autoritate publică (membri ai ministerelor etc.) sunt mai severe decât cele aplicabile în cazul defăimărilor aduse persoanelor fizice.

Cu toate acestea, potrivit art.33 alin 1 şi 2 din Legea din 1881, injuria se pedepseşte cu aceeaşi pedeapsă  indiferent că priveşte  un particular sau o autoritate publică: „Injuria comisă prin aceleaşi mijloace împotriva autorităţilor sau a persoanelor desemnate de art. 30 şi 31 ale prezentei legi, se va pedepsi cu o amendă de 12.000 EUR. Injuria comisă în acelaşi mod împotriva particularilor, dacă nu a fost precedată de provocări, se va pedepsi cu o amendă de 12.000 EUR”.

Art.31 din lege a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate din perspectiva încălcării principiului egalităţii dat fiind faptul că sunt sancţionate mai sever atingerile aduse autorităţilor publice în raport cu cele produse particularilor, însă Curtea Supremă, în faţa căreia a fost ridicată excepţia, prin decizia sa din 16 iulie 2010 a apreciat că nu se impune sesizarea Consiliului Constituţional întrucât chestiunea nu are un caracter problematic, dat fiind faptul că principiul egalităţii nu împiedică legiuitorul să reglementeze diferit situaţii care nu sunt similar, iar pe de altă parte, defăimarea publică adusă unei persoane învestite cu autoritate publică produce efecte negative nu doar asupra persoanei respective dar şi în privinţa funcţiei publice  pe care o reprezintă.

Infracţiunea de ofensă adusă Preşedintelui Statului este prevăzută din necesitatea de a-l  proteja pe acesta  faţă de atacurile aduse onoarei şi demnităţii sale. Infracţiunea este urmărită penal din oficiu de către procuror (art. 47 din Legea din 29 iulie 1881) care are monopolul  asupra punerii în mișcare şi exercitării acţiunii penale.

Guvernul a explicat că scopul reglementării infracţiunii de ofensă, spre deosebire de defăimare şi insultă, este de a proteja mai mult funcţia publică decât persoana, privită în individualitatea sa.

Noţiunea de „ofensă” nu este definită în Legea din 1881, însă infracţiunea de ofensă implică reunirea următoarele elemente: un act ofensator la adresa  Preşedintelui, săvârşirea sa prin  mijloacele si modalităţile publice prevăzute de art. 23 din lege, consecinţele produse în plan public, la care se adaugă, bineînţeles, intenţia de a ofensa.

 În ceea ce priveşte elementul de publicitate, se acceptă faptul că ofensa poate fi, de asemenea, rezultatul unei scrieri adăugate la un fotomontaj, o caricatură constând într-o combinaţie a unui desen cu o  scriere (Cass. Pen., 5 aprilie 1965). Acţiunile de natură să releve dispreţ cad însă sub incidenţa art. 433-5 din Codul penal.

Potrivit jurisprudenţei franceze, infracţiunea de ofensă adusă Preşedintelui Republicii constă în „orice expresie ofensatoare, de dispreţ, sub forma unor imputări defăimătoare privitoare atât la funcţia exercitată în timpul mandatului său, cât şi la viaţa sa privată, sau la viaţa sa publică înainte de a fi ales, de natură a aduce atingere onoarei sau demnităţii sale (Cass. Pen, 21 decembrie 1966, Bul.pen. nr. 302). Ofensa trebuie să vizeze persoana Preşedintelui şi nu actele sale politice.

Tot astfel, în jurisprudenţa naţională s-a apreciat că „intenţia delictuală nu se prezumă, reprezentantul ministerului public trebuind să facă dovada relei-credinţe a autorului actului ofensator. Proba verităţii nu se admite pentru a justifica infracţiunea de ofensă dat fiind faptul că Legea din 1881 nu a extins dispoziţiile privitoare la ofensă la cele prevăzute de art.35 care permit proba verităţii în cazul acţiunilor defăimătoare la adresa funcţionarilor publici, întrucât delictul de ofensă prevăzut de art.26 este distinct de cel privind defăimarea“ (Cass. Pen., 21 decembrie 1966, Bul.Pen. nr. 300).

Mai mult, în contextul dezbaterilor publice interne, s-a avansat chiar opinia potrivit cărei infracţiunea de ofensă adusă Preşedintelui ar trebui considerată căzută în desuetudine. Astfel, s-a argumentat cu faptul că  procedurile penale în baza art.26 din Legea din 1881 au fost numeroase doar în timpul mandatului generalului De Gaulle, însă ulterior, o singură acţiune penală a fost exercitată în timpul preşedintelui Pompidou, ajungând ca în perioada 1974-2007, în timpul mandatelor domnilor Giscard d’Estaing, Mitterrand şi Chirac, să nu se iniţieze nici o procedură privitoare la infracţiunea de ofensă adusă şefului statului.

După desfăşurarea faptelor în litigiu, începând cu anul 2008, au fost formulate  propuneri legislative in sensul abrogării dispoziţiilor care incriminează ofensa adusă Preşedintelui Republicii susţinându-se că „în măsura în care oricare cetăţean poate uza de dreptul comun pentru sancţionarea actelor defăimătoare, delictul de ofensă împotriva Preşedintelui nu-şi mai găseşte raţiunea de a fi. Mai mult decât atât, ofensa poate fi  în mod anormal extinsă la simple denigrări politice sau critici puţin mai aspre. Pentru aceste motive, majoritatea democraţiilor moderne au eliminat din codurile penale infracţiunea de ofensă la adresa şefului statului. Luxemburg, de pildă, a eliminat din Codul penal reglementările privitoare la infracţiunea de atacuri grave împotriva Marelui Duce, înlocuindu-le cu cele de drept comun” (M. Masson – iniţiatorul proiectului de lege).

Pe de altă parte, Guvernul francez a susţinut că legislaţia franceză nu este un exemplu izolat în Europa, citând ca exemple, Spania, Italia, Țările de Jos, Polonia, Turcia. 

3. Asupra încălcării art.10 din Convenţie

3.1. Admisibilitate

3.1.1. Excepţia neepuizării căilor interne

Guvernul a invocat excepţia neepuizării căilor interne prin faptul că, pe de o parte, reclamantul nu a susţinut încălcarea art.10 în faţa instanţelor naţionale iar pe de altă parte, în recurs, în faţa Curţii Supreme, deşi i s-a refuzat asistenţă juridică din oficiu, reclamantul putea redacta personal cererea de recurs uzând de posibilitatea -recunoscută de art. 585 alin. 1 din Codul de procedură penală - de a obţine o derogare de la regula formulării şi susţinerii recursului prin avocat calificat.

Curtea a reiterat că scopul articolului 35 par. 1 al Convenției este acela de a permite statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a înlătura pretinsele încălcări ale Convenţiei prin soluţionarea cererilor formulate în faţa instanţelor naţionale  înainte de a fi prezentate în faţa Curţii.

Chiar dacă această dispoziţie trebuie să fie aplicată cu flexibilitate şi fără un formalism excesiv, este necesar ca, înainte de a fi formulată cererea în faţa Curţii, reclamantul să fi invocat pretinsa încălcare, cel puţin în substanţă, în modul şi termenul stabilit de către lege, în faţa instanţelor naţionale (cauza Cardot c. Franţei, 19 martie 1991, par. 34).

În cauza de faţă, Curtea a constatat că reclamantul a depus o cerere de asistenţă juridică, care a fost respinsă de biroul de asistenţă juridică iar apoi de către preşedintele Curţii de Casaţie pe motiv că nici un motiv serios de recurs nu poate fi invocat iar, pe de altă parte, prin motivele invocate de reclamant în faţa primei instanţe şi a celei de apel, rezulta că era în joc libertatea de exprimare a acestuia protejată de art.10 din Convenţie, ceea ce a determinat Curtea să constate că nu poate fi admisă excepţia neepuizării căilor de atac interne (a se vedea, mutatis mutandis, Fressoz şi Roire c. Franţei [MC], nr. 29183/95, par. 39).

3.1.2. Absenţa unui prejudiciu

Guvernul a susţinut că reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, în special financiar, având în vedere că amenda penală de 30 EUR, aplicată cu suspendare, ar fi urmat să o plătească doar în caz de recidivă, iar  pe de altă parte, instanţa de judecată a luat în considerare situaţia materială a reclamantului, astfel că suma nu ar avea un impact semnificativ asupra acestuia (cauza Rinck c.Franţei, decizia din 19 octombrie 2010, nr. 18774/09).

Mai mult decât atât, potrivit Guvernului, garanţiile prevăzute la art.35 par. 3 lit. b) din Convenţie nu sunt aplicabile în acest caz. În primul rând, respectul pentru drepturile omului nu impune Curţii să continue examinarea pe fond a cererii, atâta vreme cât Curtea a avut deja ocazia să statueze că o sancţiune minoră pentru acţiuni imorale care nu sunt de natură să contribuie la dezbaterea publică, nu constituie o măsură  disproporţionată cu libertatea de exprimare (cauza Janowski c. Poloniei [MC], nr. 25716/94, CEDO 1999-I).

În al doilea rând, din punctul de vedere al Guvernului, cauza a fost examinată în mod corespunzător de către două instanţe interne, precum şi de Curtea de Casaţie.    Respingerea recursului de către aceasta din urmă nu este o denegare de justiţie, deoarece reclamantul a avut posibilitatea de a formula recurs împotriva hotărârii Curţii de Apel din Angers dar acesta nu a depus un memoriu scris în susţinerea cererii de recurs. Inadmisibilitatea pronunţată de Curtea de Casaţie nu împiedică constatarea de către Curte a inadmisibilităţii cererii, în temeiul art. 35 par. 3 lit. b) din Convenţie (cauza Korolev c. Rusiei (dec.), nr.25551/05, şi cauza AS Bratři Zátkove c. Republicii Cehe (dec.), nr.  20862/06, 8 februarie 2011).

Analizând obiecţiunile de admisibilitate invocate de Guvern, în contextul art. 35 par.3 lit. b din Convenţie, Curtea, raportându-se la criteriul „prejudiciului” a constatat că, într-adevăr, cauza se referă la o amendă de valoare modică iar miza financiară a acesteia este minimă.

Cu toate acestea, Curtea a învederat că aprecierea asupra gravităţii unei încălcări trebuie să se realizeze prin raportare atât la percepţia subiectivă a reclamantului asupra cazului său cât şi  la caracterul obiectiv al situaţiei.

În ceea ce priveşte perspectiva subiectivă, Curtea a statuat că importanţa cauzei pentru reclamant este evidentă atâta vreme cât acesta a continuat, în pofida aplicării  sancţiunii amenzii în cuantum redus si cu suspendare, să urmeze procedurile, inclusiv după ce i-a fost opusă  de către Curtea de Casaţie absenţa unor motive de recurs întemeiate (a contrario, cauza Shefer c. Rusiei (dec.), nr. 45175/04, 13  martie 2012).

Privitor la caracterul obiectiv al circumstanţelor cazului, Curtea a constatat că acesta este pe larg mediatizat şi purtând, totodată, asupra dezbaterilor privind menţinerea sau abrogarea dispoziţiilor care incriminează ofensa adusă Preşedintelui, problemă ridicată inclusiv în Parlamentul francez.

Ca atare, problema în discuţie nefiind una minoră, atât în plan naţional (par.34 din hotărâre) cât şi în plan convenţional (cauza Berladir şi alţii c. Rusiei, nr. 34202/06, par. 34, 10 iulie 2012), Curtea a apreciat că din perspectiva exigenţelor impuse de Convenţie şi Protocoalele sale, se impune analiza pe fond a cererii, aceasta fiind astfel declarată admisibilă.

3.2. Cu privire la fondul cererii

Curtea a apreciat că, într-adevăr, condamnarea reclamantului a constituit o ingerinţă în libertatea de exprimare garantată de art.10 din Convenţie, urmând să stabilească dacă, prin raportare la exigenţele par.2 al art.10, ingerinţa a fost „prevăzută de lege”, dacă „a urmărit un scop legitim” şi, respectiv, dacă a fost „necesară într-o societate democratică”.

Astfel, Curtea a constatat că instanţele naţionale au aplicat sancţiunea în temeiul art.23 şi 26 din Legea din 1881, vizând să asigure ordinea publică şi, totodată, să protejeze reputaţia Preşedintelui, astfel că ingerinţa a fost „prevăzută de lege” şi a urmărit „protejarea reputaţiei altora”.

Pentru a statua asupra caracterului „necesar al ingerinţei într-o societate democratică”, Curtea a precizat că obiectivul controlului exercitat de aceasta nu este acela de a se substitui instanţelor naţionale competente ci, dimpotrivă, de a verifica dacă, din perspectiva art.10 din Convenţie, instanţele naţionale au respectat marja de apreciere care le este  recunoscută (cauza Fressoz şi Roire c. Franţei, par. 45). În acest sens, Curtea nu se limitează doar la a verifica dacă statul pârât a acţionat în limitele puterii sale de apreciere cu bună-credinţă şi cu diligenţă rezonabilă ci, evaluează ingerinţa prin raportare la toate circumstanţele cauzei, inclusiv la conţinutul reproşurilor aduse reclamantului şi contextul în care au fost făcute (cauza News Verlags GmbH & Co. KG c. Austriei, nr.31457/96, par.52, C.E.D.O. 2000-I).

Curtea a reiterat că revine acesteia sarcina să stabilească dacă autorităţile naţionale au oferit, pentru justificarea ingerinţei,  “motive  pertinente şi suficiente”, precum şi dacă  măsura aplicată a fost “proporţională cu scopul legitim urmărit” (cauza Chauvy şi alţii  c. Franţei, nr. 64915/01, par. 70, C.E.D.O.2004‑VI). În acest scop, Curtea trebuie să se convingă că instanţele naţionale, bazându-se pe o apreciere rezonabilă a situaţiei de fapt, au respectat standardele impuse de art.10 din Convenţie.

În cauza de faţă, Curtea a constatat că, într-adevăr, expresia “casse toi pov’con”  expusă pe o pancartă de către reclamant, la trecerea coloanei prezidenţiale, era ofensatoare la adresa Preşedintelui Franţei. Totuşi, Curtea a considerat că analiza respectivului act  trebuie realizată în lumina tuturor circumstanţelor şi, în special, prin raportare la calitatea destinatarului mesajului respectiv, a reclamantului, forma mesajului şi contextul în care exprimarea acestuia s-a produs.

Curtea - referindu-se la considerentele reţinute de instanţele naţionale în hotărârile de condamnare privitoare la intenţia reclamantului de a ofensa, reaua-credinţă a acestuia, angajarea politică a reclamantului şi premeditarea actului său -  a apreciat că libertatea de exprimare a reclamantului nu este, în cauza de faţă, în relaţie cu libertatea presei, atâta vreme cât expresia “casse toi pov’con” nu a fost folosită într-un atare context, motiv pentru care nu se impune a analiza prezenta cauză prin trimitere la raţionamentul utilizat în cauza Colombani şi alţii c. Franţei (nr.51279/99, 25 iunie 2002)

În continuarea raţionamentului său, Curtea a constatat că, în dreptul intern, spre deosebire de infracţiunea de defăimare, în cazul infracţiunii de ofensă nu se admite proba verităţii, exoneratoare de răspundere penală. O asemenea imposibilitate constituie o măsură excesivă pentru protejarea reputaţiei unei persoane, fie ea chiar şeful statului.

Mai mult, reclamantul nu a susţinut în faţa instanţelor naţionale că ar fi fost lezat de aceeaşi expresie folosită anterior de Preşedinte şi că, astfel, a formulat o expresie ofensatoare şi nu o simplă alegaţie. Ca urmare, reclamantul nu putea să se apere prin recurgerea la proba verităţii sau la invocarea existenţei provocării. În plus, s-a remarcat faptul că, în conformitate cu dreptul intern aplicabil, exercitarea  acţiunii penale nu este atributul Preşedintelui Republicii, ci al Ministerului Public.  

În lumina acestor elemente, Curtea a considerat că nu este necesar să aprecieze compatibilitatea incriminării infracţiunii de ofensă cu standardele Convenţiei, aceasta fiind deja anterior considerată ca având un caracter excesiv, atâta vreme cât nu produce nici un efect particular şi nu conferă nici un privilegiu şefului statului raportat la dreptul de a informa şi de a-şi exprima opinia cu privire la aceasta (a contrario, Artun şi Güvener c. Turciei, nr. 75510/01, par. 31, 26 iunie 2007).

Pentru a stabili dacă ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului se conciliază echilibrat cu interesul dezbaterii libere asupra unei chestiuni de interes general, Curtea a pornit de la constatarea că acţiunea reclamantului nu a vizat viaţa privată sau onoarea preşedintelui, tot astfel cum nu putea fi considerată un atac gratuit  împotriva persoanei Preşedintelui Republicii, existând o legătură, aşa cum a relevat şi Curtea de Apel, între manifestarea publică a reclamantului şi implicarea acestuia în viaţa social-politică (activist, susţinător al cauzei unei familii turce imigrate ilegal, un vechi susţinător al socialiştilor).

Curtea a reiterat principiul potrivit căruia în domeniul dezbaterilor şi discursurilor politice, art. 10 par.2 din Convenţie lasă un spaţiu extrem de redus pentru restricţii ale libertăţii de exprimare, astfel că limitele criticii admisibile sunt mai largi când aceasta vizează persoane politice, acestea din urmă expunându-se deliberat şi inevitabil unui control atent atât din partea presei cât şi din partea publicului, în general, ceea ce impune politicienilor să manifeste un grad ridicat de toleranţă sub acest aspect (cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, nr. 37698/97, par. 30, C.E.D.O. 2000-X).

Pe de altă parte, Curtea nu a putut ignora faptul că expresia utilizată de reclamant era tocmai cea folosită anterior de însuşi preşedinte, expresie  în mod repetat  difuzată în presă şi pe larg dezbătută în media, cel mai adesea cu tentă umoristică.  Tocmai această împrejurare l-a determinat pe reclamant să recurgă la maniera satirică de  exprimare a criticii sale.

Curtea în mod repetat a subliniat în jurisprudenţa sa că satira este o formă de expresie literară şi de comentariu social, care, prin exagerarea şi distorsionarea realităţii, în mod natural urmăreşte să irite şi să provoace. Acesta este motivul pentru care Curtea reclamă o deosebită atenţie în examinarea oricărei ingerinţe în libertatea de exprimare a unui artist sau a altei persoane care alege să se exprime în acest mod (cauza Tuşalp c. Turciei, nr. 32131/08 şi 41617/08, par.48, 21 februarie 2012).

Sancţionarea penală a unui comportament manifest prin mijloace satirice, ca acel al reclamantului, poate avea un caracter disuasiv asupra intervenţiei satirei în temele sociale şi care poate juca un rol important în dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că, evaluând necesitatea  condamnării  pentru ofensă adusă şefului statului în circumstanţele cauzei și efectele acestei condamnări asupra reclamantului, aplicarea de către instanţele naţionale a unei sancţiuni de natură penală a constituit o măsură disproporţionată faţă de scopul urmărit, nefiind necesară într-o societate democratică.

A existat astfel o încălcare a art.10 din Convenție.

4. Asupra încălcării art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea a considerat că, în acord cu jurisprudenţa sa (cauza Del Sol c. Franţei, nr. 46800/99, C.E.D.O. 2002-II) acest capăt de cerere este mod vădit neîntemeiat, fiind respins ca inadmisibil potrivit art.35 par.3 lit.a şi par.4 din Convenţie.

5. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie, cu toate că reclamantul a solicitat daune morale în cuantum de 5.000 EUR, Curtea a considerat că, în circumstanţele cauzei, simpla constatare prin hotărâre a încălcării art.10 constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.

Comentariu:

Formula “casse toi pov’con”, utilizată iniţial de Preşedintelui Nicolas Sarkozy încă din februarie 2008 şi adresată public acestuia de reclamant în august 2008, a generat  numeroase rumori şi discuţii, mai mult sau mai puţin critic-ironice în mass-media atât  interne[1] dar şi internaţionale[2], ajungând ca presa să facă recurs la aceasta[3] chiar în cazuri străine de contextul în care a apărut[4].

Dincolo de agitaţia creată la nivelul opiniei publice şi al presei în legătură cu caracterul inedit, inoportun sau indecent al unei atare formule, circumstanţele concrete ale contextului au determinat dezbateri de natură juridică, inclusiv formularea de propuneri legislative pentru abrogarea dispoziţiilor care încriminează ofensa adusă Preşedintelui  (par.22).

Hotărârea Curţii din14 martie 2013 nu a fost de natură să clarifice problematica născută in legătură cu caracterul necesar şi actual al instrumentelor penale de protecţie a onoarei şi demnităţii şefului statului francez, însă, apreciez că judecătorii Secţiei a V-a a Curţii nici nu şi-au propus un atare scop.

În doctrina franceză[5] a fost criticată această atitudine reticentă a Curţii de a tranşa compatibilitatea art.26 din Legea din 1881 cu prevederile Convenţiei, reproşându-i-se chiar accentuarea dilemei în care se află acum instanţele naţionale, în faţa cărora se ridică problema infracţiunii de ofensă adusă Preşedintelui Republicii,[6] acestea fiind constrânse între necesitatea aplicării dreptului naţional şi imperativul respectării standardelor convenţionale.

În contextul analizei admisibilităţii cererii, Curtea a trecut peste inexistenţa prima facie a unui “prejudiciu important”, recurgând la argumentul semnificaţiei cauzei, atât din perspectiva subiectivă a reclamantului, cât şi din punct de vedere al caracterului obiectiv al circumstanţelor cazului.

Făcând aplicarea situaţiei de excepţie permise de art.35 par.3 lit.b din Convenţie, Curtea a apreciat că, în pofida lipsei unui prejudiciu important, se impune analiza pe fond a cauzei care, dincolo de impactul pe care îl are pentru reclamant, relevă o importanţă sporită atât în plan intern cât şi convenţional (par.35 din hotărâre).

Într-adevăr, Curtea a invocat, mai mult sau mai puţin explicit, ca argument al admisibilităţii cererii, interesul în plan naţional pentru această cauză, însă, rezultă cu claritate că nu a făcut-o pentru a  sancţiona neechivoc încriminarea delictului de ofensă în dreptul intern, ci pentru a arăta încă o dată maniera flexibilă şi circumstanţiată în care trebuie  evaluată fiecare acţiune în domeniul libertăţii de exprimare.

Acţiunea reclamantului care a folosit o pancartă pentru transmiterea mesajului său a fost considerată de Curte ca nefiind de domeniul libertăţii presei, ceea ce a permis astfel îndepărtarea de raţionamentul utilizat în cauza Colombani şi alţii c. Franţei[7] şi, continuarea analizei în contextul specific al satirei (provocatoare şi iritante) la adresa politicienilor (care trebuie să fie mai toleranţi la controlul şi  critica publicului larg).

Finalmente, în pofida sublinierii de către Curte a mizei însemnate a cauzei pentru reclamant (art.34), aceasta a apreciat că simpla recunoaştere a încălcării art.10 din Convenţie constituie o suficientă satisfacţie echitabilă. Prin aceasta, Curtea s-a îndepărtat de la jurisprudenţa sa, în care, în cazurile în care a constatat încălcări ale art.10 din Convenţie, a acordat, “mai mult decât o simplă victorie morală, şi satisfacţia de a contribui la jurisprudenţa Curţii[8] (cum s-a exprimat judecătorul Ann Power-Forde, în opinia sa separată).

 

 


[1]http://www.leparisien.fr/faits-divers/affichette-casse-toi-pov-con-la-cour-europeenne-sanctionne-la-france-14-03-2013-2640317.php

[2] http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-21783922

[3]http://www.rtl.fr/actualites/people/article/casse-toi-riche-con-le-proces-liberation-bernard-arnault-en-octobre-2013-7753171952

[4]http://www.lepoint.fr/medias/casse-toi-riche-con-arnault-porte-plainte-contre-liberation-10-09-2012-1504621_260.php. Publicația La Liberation a fost acţionată în judecată pentru folosirea ofensatoare a expresiei  “casse toi riche con” (eufemistic - “dispari, nenorocit bogat!”) la adresa magnatului Bernard Arnault, patronul grupului de lux LVMH, acesta din urmă fiind criticat pentru cererea sa de naturalizare belgiană în scopul evitării supunerii fiscalităţii franceze excesive. Bernard Arnault a calificat expresia “casse toi riche pov’con”, folosită de La Liberation, ca “extremă vulgaritate” solicitând daune morale, procesul având termen de judecată la 4 octombrie 2013.

[5]A se vedea Nicolas Hervieu, „Liberté d’expression politique (Art. 10 CEDH) : L’équivoque sursis européen concédé au délit d’offense au Président de la République”. Disponibil pe: http://revdh.org/2013/03/20/liberte-dexpression-politique-equivoque-sursis-europeen-delit-doffense-president-republique/

[6] Idem, p.10

[7] Cauza Colombani şi alţii c. Franţei, nr.51279/99, 25 iunie 2002, în care încălcarea art.10 din Convenţie a constat în condamnarea reclamanţilor la amendă penală de 5,000 FRF pentru delictul de a ofensa, prin publicaţia Le Monde, un şef de stat străin.

[8]  Cauza Martchenko c. Ucrainei, nr. 4063/04, par. 61, 19 februarie 2009, în care Curtea a acordat daune morale în cuantum de 1.000 EUR pentru stresul şi frustrarea generate de încălcarea libertăţii de exprimare, care “nu pot fi compensate prin simpla constatare a încălcării art. 10 din Convenţie” (par.61).