Hotărâri CEDO

Respingerea cererii de înregistrare a sindicatului format preponderent din clerici din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe motivul necesității respectării principiului autonomiei cultelor, fără o analiză a proporţionalităţii măsurii din perspectiva raporturilor juridice de muncă dintre preoţi şi BOR şi insuficienţa argumentelor pentru a justifica respingerea cererii, încalcă dreptul la liberă asociere prevăzut de articolul 11 din Convenție.

Potrivit situației de fapt reținute de Curte în hotărârea pronunțată la 31 ianuarie 2012 în cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României (nedefinitivă, cerere nr. 2330/09), reclamantul – un sindicat format din 35 persoane, dintre care majoritatea preoţi ortodocşi din cadrul Mitropoliei Olteniei, s-a plâns de încălcarea art. 11 din Convenţie având în vedere refuzul autorităţilor de a-i acorda personalitate juridică.

În esenţă, Tribunalul Dolj, în calitate de instanţă de recurs, a reţinut că Legea nr. 489/2006 şi Constituţia României garantează autonomia cultelor religioase şi dreptul lor de a se organiza conform statutelor proprii, apreciind că organizarea unui sindicat ar leza acest principiu. Instanţa națională a concluzionat că respingerea cererii este impusă de necesitatea protejării tradiţiei creştine ortodoxe şi dogmele care stau la baza sa, în situaţia apariţiei unui sindicat, Biserica Ortodoxă Română (BOR) urmând a fi obligată să colaboreze cu o entitate nouă, străină tradiţiei şi canoanelor.

În hotărârea sa, adoptată cu majoritate de voturi Curtea a statuat că statul român a încălcat dispoziţiile articolul 11 din Convenţie, obligându-l la plata sumei de 10.000 EUR în favoarea reclamantului.

Astfel, s-a reţinut că preoţii şi personalul laic îşi exercită atribuţiile în cadrul BOR, în virtutea unui contract individual de muncă, primind o remuneraţie şi contribuind la asigurările sociale. În continuarea raţionamentului său, Curtea a arătat că un contract de muncă nu poate fi clericizat într-o asemenea măsură, astfel încât să poată fi sustras oricărei reguli de drept civil. Prin urmare, în opinia Curții, clericii şi personalul laic se bucură de protecţia oferită de articolul 11 din Convenţie.

În esenţă, Curtea a hotărât că refuzul instanţelor naţionale de a permite înfiinţarea unui sindicat format din preoţi pentru apărarea intereselor lor economice în raporturile de muncă cu BOR nu este o măsură apreciată ca fiind necesară într-o societate democratică.

Analizând statutul sindicatului, s-a reţinut că acesta nu tinde să lezeze valori fundamentale de natură ecleziastică ale BOR şi nu reprezintă o ameninţare suficient de importantă pentru stat, pentru a justifica refuzul înfiinţării.

Astfel, Curtea a concluzionat că elementele care definesc noțiunea de „nevoie socială imperioasă”, care ar fi putut justifica ingerința autorităților în dreptul la liberă asociere, într-o societate democratică, nu sunt îndeplinite în cauză, instanța națională nejustificând modalitatea concretă în care sindicatul, prin statutul propus, ar fi putut reprezenta o amenințare pentru democrație.

În fapt, din punctul de vedere al Curții, motivele invocate de tribunal pentru justificarea ingerinței erau exclusiv de ordin religios, făcându-se referire doar la statutul BOR și la autonomia cultelor. Or, instanța națională nu a analizat consecințele contractului de muncă în privința drepturilor salariaților și nici diferența între angajații laici și clerici care figurau printre membrii sindicatului propus spre înregistrare.

Curtea admite în raționamentul său că un angajator care își fondează etica pe dogme religioase poate impune angajaților anumite obligații de loialitate. Cu toate acestea, judecătorul civil care analizează pertinența unei sancțiuni axate tocmai pe nerespectarea acestor obligații, nu poate, exclusiv în numele autonomiei cultelor, să omită punerea în balanță a celor două interese în joc, cu respectarea unui principiu de proporționalitate.

Prin urmare, instanța europeană a făcut o amplă analiză a hotărârii instanței naționale, pronunțate în faza recursului, ajungând la concluzia că aceasta este nesatisfăcătoare, având în vedere că a respins cererea de înfiinţare a sindicatului exclusiv din raţiuni de ordin religios, legate de autonomia cultelor şi de necesitatea conservării tradiţiei creştin-ortodoxe, fără a analiza temeinic raporturile juridice de muncă dintre preoţi şi BOR (Schüth c. Germaniei, nr. 1620/03, par. 69).

În ceea ce priveşte limitarea implicită a dreptului la asociere care ar fi decurs din semnarea contractului de muncă, instanţa europeană a considerat că validitatea unei astfel de limitări nu este de natură a aduce atingere substanţei înseşi a libertăţii garantate de art. 11 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James şi Webster c. Regatului Unit, 13 august 1981, par. 52).

Curtea a concluzionat că motivele invocate de tribunalul naţional nu sunt suficiente pentru a justifica respingerea cererii de înregistrare a sindicatului (mutatis mutandis, Schüth c. Germaniei, par. 74; Siebenhaar c. Germaniei, 3 februarie 2011, nr. 18136/02, par. 45, şi Obst c. Germaniei, nr. 425/03, par. 51).

În opinia divergentă formulată în cauză[1] s-a arătat că statutul propus de reclamant ar fi adus atingere structurii ierarhice tradiţionale a Bisericii şi modalităţii decizionale în cadrul BOR. Mergând pe acest raționament, s-a apreciat că, în ipoteza existenţei unor disensiuni în cadrul BOR, autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât CEDO să aprecieze faptele.[2]

Notă:

Hotărârea prezentată anterior expune o problemă complexă, respectiv cea a limitelor efective al principiului autonomiei cultelor și, implicit, a măsurii în care statul are dreptul sau obligația pozitivă, din perspectiva Convenției, de a sancționa modalitatea în care un cult religios înțelege să se organizeze sau să impună membrilor săi anumite restricții.

În esență, refuzul autorităților române de a înregistra sindicatul s-a bazat pe prevederea inclusă în statutul BOR care obligă preoții la luarea, în prealabil, a consimțământului autorității ierarhice, în măsura în care doresc să facă parte sau să fondeze o formă asociativă.

Este această prevedere una care se poate explica sau susține exclusiv pe ideea autonomiei cultelor, respectiv pe dreptul acestora de a impune o anumită conduită membrilor și de a avea propria organizare internă, sau obligația excede acestei sfere și ține de dreptul la liberă asociere a persoanei și trebuie să facă obiectul cenzurii instanțelor civile?

Din această perspectivă, apreciem că o critică ce poate fi adusă hotărârii Curţii Europene ține de faptul că aceasta se axează exclusiv pe aspectul civil al raportului de muncă existent între clerici și BOR (extrăgând din acest raport consecința respectării tuturor drepturilor angajatului), fără a dovedi preocupare pentru aspectul principal al cauzei, respectiv conflictul dintre principiul autonomiei comunităţilor religioase, garantat de art. 9 din Convenţie, şi dreptul la liberă asociere, inclusiv de natură sindicală, prevăzut de art. 11 din Convenţie. Hotărârea Curții analizează situaţia exclusiv din perspectiva raporturilor de muncă, ignorând contextul ecleziastic în care acestea au luat naştere şi specificul vocaţional al preoţiei.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, comunitățile religioase există în mod tradițional sub forma unor structuri organizate și, atunci când o astfel de formă de organizare este analizată, articolul 9 din Convenție trebuie să fie interpretat prin prisma garanțiilor articolului 11, care protejează viața asociativă contra oricărei ingerințe arbitrare din partea statului. În fapt, autonomia acestor comunități religioase, principiu indispensabil pluralismului specific unei societăți democratice, se regăsește în centrul protecției oferite de articolul 9 din Convenție. În același spirit, s-a apreciat că în absența unor circumstanțe excepționale, dreptul la libertate religioasă garantat de Convenție exclude orice apreciere din partea autorităților statului cu privire la legitimitatea credințelor religioase promovate sau cu privire la modalitățile efective de exprimare a acestora, inclusiv prin prisma organizării lor interne.

În urma acestui raționament, într-o cauză recentă pronunțată împotriva Germaniei[3], Curtea a statuat că decizia instanței civile de a nu examina legalitatea unei decizii pronunțate de cultul religios din care făceau parte reclamanții și care îi excludea pe aceștia din activitate, nu contravine dreptului de acces la instanță. Curtea a acceptat astfel jurisprudența instanțelor naționale germane care a decis să nu cenzureze un act calificat ca având natură ecleziastică și care ține de modalitatea în care cultul decide să se organizeze, concluzionând că nu contravine dispozițiilor Convenţiei.

Această decizie de inadmisibilitate se încadrează într-o jurisprudență constantă a Curții, într-un sens similar fiind și deciziile pronunțate în cauzele Dietrich Reuter c. Germaniei (17 ianuarie 2012) și Andreas Baudler c. Germaniei (6 decembrie 2011). În aceste cauze, Curtea a apreciat că reclamanții nu beneficiau de un drept substațial, recunoscut la nivel intern, pentru a putea pretinde aplicabilitatea garanțiilor prevăzute de articolul 6 din Convenție. În mod explicit, Curtea a validat raționamentul instanțelor care au apreciat că deciziile pronunțate de cultele religioase din care făceau parte reclamanții și care puneau capăt serviciilor lor în cadrul cultului sau modificau elemente esențiale ale acestui raport, nu se încadrau în contextul clasic al dreptului muncii, țineau de autonomia cultelor și nu puteau fi astfel supuse controlului instanței civile. 

O altă constantă a jurisprudenței Curții ține de respectul acordat marjei de apreciere a statelor atunci când se pune problema reglementării la nivel național a libertății religioase și a raportului dintre stat și culte[4]. Or, din câte se poate observa din hotărârea Curții în cauza rezumată, aceasta nu a acordat o atenție cuvenită specificului național și rolului BOR în cultura și evoluția națională.

Se mai remarcă faptul că instanța europeană a expus doar consecinţele pe care privarea persoanelor de libertatea de a forma un sindicat le-ar putea avea faţă de interesele lor economico-financiare, fără a acorda atenție impactului recunoaşterii acestui drept faţă de organizarea şi evoluţia în timp a BOR. În mod evident, în ipoteza admiterii înființării unui astfel de sindicat, următorul pas firesc este cel al imaginării contractelor colective de muncă încheiate, „tensiunii sindicale” și formelor specifice de protest.